BRUNO....my ALL

Au trecut doua saptamani de cand el nu mai este si totusi am senzatia ca este langa mine. Mi-e teama ca in curand va disparea sentimentul asta, mi-e teama ca imaginea lui va devenii fada in mintea mea. Il regasesc in visele mele, la fel de tacut si uman ca in fosta realitate. Mai grea este trezirea ...si imposibilitatea de a ma intoarce la el...Nu mi-as dori decat un semn sa stiu ca este bine, sau ca macar a fost fericit langa mine, ca cei 10 ani nu s-au scurs inutil pentru el, caci pentru mine au fost minunati, mi-a umplut viata, a fost sufletul meu.Si va fi mereu...

INTROSPECTIE

Ma gandeam in seara asta… cat de putina incredere am in mine de fapt si cat ma surprind pe mine in fiecare zi. Cand ma trezesc si imi spun “Nu pot, nu stiu”. Si totusi privesc lucrurile detasat si superficial si pana la sfarsitul zilei se dovedeste ca stiam si puteam. De ce imi fac asta? De ce? De ce? De ce nu am incredere in mine? Pentru ca nici altii nu au incredere in mine? Asta este problema? Ai sa ma intrebi acum de cand conteaza parerea celorlalti. Conteaza. Si intrebarea potrivita nu este “de cand” ci “de ce”. Proasta abordare. Defectuoasa, mai bine spus. Adevarul (aberez, nu?) ar trebui sa fie undeva la mijloc. Nici ca ei, dar nici ca mine. Frumos este ca am inceput sa ma surprind placut pe mine… foarte placut chiar. E un sentiment frumos. Este un sentiment care se traduce in felul urmator: “daca as avea mai multa incredere in mine si as depune putin mai mult efort, lucrurile ar iesi exact cum vreau eu.” Dar de unde sa incep?