Un timp am mers în tăcere, căutam instinctiv o mişcare, un om ori măcar o căruţă trasă de bivoliţe urâte şi leneşe sau de cai pitici şi vânjoşi, cai de munte. Uneori se auzeau strigând cocoşii, alteori prindeau scurte, mult prea scurte, bătăi de aripi sau vâjâit tăiat în zbor de rândunele. Nici un glas omenesc, nici un aparat de radio care să transmită ştiri sau muzică sau măcar ora exactă. Aici timpul era măsurat doar de soare şi lună, atât! Restul nu conta. Ori poate contau doar străzile înguste şi pietruite, trotuarele măturate sau copacii văruiţi pe toată tulpina lor, cu ramurile încâlcite sus, ce se înălţau haotic spre cerul gri-albăstrui.
Soarele coborâse deja în spatele zidurilor şi strălucea acolo bănuitor şi mat, schimbând culori.