Fara sa-mi dau seama, am simtit lipsa scrisului asa cum simti lipsa unui prieten. Am amanat scrisul de fiecare data cand imi aduceam aminte de el, pentru ca nu aveam nimic de spus.
Din momentul in care am inceput sa-mi traiesc viata, am incetat sa o simt. Si din clipa in care m-am exilat in camera mea, am inceput sa simt viata la un nivel de mult uitat. Ma obosesc oamenii si statul pe scaun “la o cafea. Ma oboseste sexul si teatrul in care este invaluit. Mimam iubire, mimam “doar pe tine te vreau” si mimam “esti tot ce am”. Cu mine de ce nu ma port niciodata atat de frumos?
